CINECULT Europa 2014

Prima ediţie a proiectului a avut loc, în 16 ianuarie 2014, în colaborare cu Centrul de limbă şi cultură poloneză (Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca) şi cu sprijinul casei de producţie Zebra Studio Filmowe.

Filmul „Omul de fier” (Człowiek z żelaza) (1981), în regia lui Andrzej Wajda, are ca temă centrală reacțiile societății poloneze la politicile regimului comunist din epocă.

“Omul de fier” este considerat de mulți critici ultimul film al mișcării “cinema de origine moralistă”, iar pelicula reușește să integreze imagini de documentar (greva din portul Gdansk, inserată cu imagini ce-l ilustrează pe Lech Walesa) într-o poveste despre propagandă, natura autorității și efectele unui sistem totalitar aflat în remisie.

„Cum se numește o adunare cu 10 membri? Adunare de partid.  Dar una cu 10 milioane de membri? Un mic grup de extremiști.” Butadă poloneză din perioada Legii Marțiale.

Prin acest film, legendarul regizor Andrzej Wajda face o cronică a genezei Solidarității, arătând „la cald” cum această mișcare sindicală cuprinzând aproape o treime din populația Poloniei nu e o provocare subversivă stârnită de CIA și nici „un mic grup de extremiști”, ci consecința logică a numeroaselor revolte ale clasei muncitoare din Polonia de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Trimis să afle informații compromițătoare despre Maciej, unul din organizatorii mișcării sindicale de la șantierul naval din Gdańsk (personaj modelat după liderul real Lech Wałęsa) Winkel, un fost ziarist radical care acum lucrează pentru presa de stat se infiltrează printre greviști, pretinzând că e un simpatizant. Dar pe măsură ce află mai multe despre personajele pe care le investighează, simte cum renaște în el idealismul de odinioară.

Wajda a realizat filmul profitând de efemera relaxare a cenzurii comuniste în scurtul interval de timp dintre înființarea sindicatului Solidaritatea în august 1980 și interzicerea sa în decembrie 1981. Guvernul polonez a înțeles repede caracterul subversiv al filmului, interzicându-l imediat și încercând – în van – să retragă filmul din cursa pentru Oscar.

Filmul a câștigat premiul Palme d’Or în 1981 la Festivalul de film de la Cannes și o nominalizare la Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin.

Ioana Diaconu-Mureșan
Centrul de limbă și cultură poloneză

Putine tari impartasesc o istorie mai incercata ca Polonia. Marele stat european si-a vazut granitele trasate, sterse si modelate din nou, de-a lungul procesului pierzand numeroase orase puternic culturalizate, doar pentru a le recapata cateva secole mai tarziu. Povestea celui de-al Doilea Razboi Mondial este arhicunoscuta, drama Poloniei si a locuitorilor acesteia devenind familiara si prin intermediul camerei de filmat.

Astfel, nu e de mirare ca cinematograful polonez a prezentat de-a lungul timpului teme serioase si profunde, acesta oferind Europei si comunitatii regizorale mondiale unul din principalii moralisti cinematici, precum Krzystof Kieslowski, Krysztog Zanussi si regizorul filmului de azi, Andrej Wajda. Acesti trei regizori au reprezentat pilonul principal a ceea ce s-a numit “cinema moralist”, puternic influentat de etica Bisericii Catolice, aflata in acel timp sub tutela polonezului Karol Wojtyla.

In timp ce acestia au ales sa creeze filme intre granitele statului comunist, lunga traditie de persecutare si discriminare i-a facut pe alti regizori talentati sa-si exprime ideile peste hotare. Printre acestia amintim pe Roman Polanski, Agnieszka Holland si Jerzy Skolimowski.

Filmele lui Wajda sunt cu mult mai remarcabile cu cat trebuie incadrate in contextul istoric al comunismului instaurant in Europa de Est. Intr-o epoca dominata de realismul socialist, in care lupta pentru identificarea dusmanului de clasa era prezenta pe marile ecrane, scenariile deveneau previzibile, personajele stereotipice si lipsite de complexitate, lipsa de viziune creativa lasand locul unui sablon de tehnicalitati. Meritul regizorului polonez este de a oferi o imagine realista, sumbra si lipsita de retusuri a societatii poloneze si a modului cum aceasta a evoluat incepand cu al II-lea Razboi Mondial, pana la ridicarea Cortinei de Fier.

Omul de fier (1981) este considerat de multi critici ultimul film al miscarii “cinema de origine moralista”. Meritul remarcabil al filmului este de a privi atent la relatia dintre proaspetele miscari sindicale, unite sub umblrela Solidaritatii – reprezentatii reali ai poporului si autoritatile statului comunist. Filmul reuseste cu succes sa integreze imagini de documentar (greva din portul Gdansk este inserata in film odata cu imagini ce-l ilustreaza pe carmaciul Poloniei, Lech Walesa) intr-o poveste despre propaganda, natura autoritatii si efectele unui sistem totalitar aflat in remisie.

Filmul a castigat premiul Palm D’or in cadrul Festivalului de Film de la Cannes, primind si o nominalizare pentru “cel mai bun film strain” in cadrul Premiilor Oscar.

Andrei Cojoc
Centrul DEDiC

În 30 ianuarie 2014, de la ora 17:00, la Casino (Parcul Central, Cluj-Napoca), am proiectat al doilea film al lunii poloneze. “Nunta”, în regia lui Wojciech Smarzovski.

Debutantul regizor Smarzowski reușește cu îndemânare să ia unul din genurile mai puțin onorate de critici și public – comediile haotice nunțiale – și să-l transforme în ceva pe cât de grobian, pe atât de intens.

Filmul prezintă povestea unei “nunți extreme” înecată în multă vodcă slovacă (băută pentru tărie, nu pentru gust), unde fiecare personaj pare mai mult sau mai puțin caricaturizat până la limita grotescului. Cu toate astea, pelicula reușește să-și păstreze din autenticitate, Smarzowski explorând ignoranța, regretele și anxietățiile provincialilor fără a a le judeca. De la tatăl miresei, “unsurosul” Wojnar, ce a ajuns la 60 de ani împărțind mită fiecărei persoane cu buzunarele deschise, la avocatul corupt și preotul avar, fiecare personaj pare implicat într-o rețea de afaceri dubioase.

Cu toate acestea, nunta nu este doar o comedie exagerată și saturată de limbaj trivial și situații absurde; regizorul oferă o rază de speranță după nouăzeci de minute, lăsându-ne să ne gândim că și păcătoșii își merită mântuirea.

Dacă ați văzut “Pisica Alba, Pisica Neagra” a lui Kusturica sau încântătorul “Balul Pompierilor” regizat de Milos Forman, cu siguranță veți râde și empatiza cu personajele filmului polonez.

Andrei Cojoc
Centrul DEDiC

Luna februarie a fost dedicată culturii ruse, în parteneriat cu Centrul Cultural Rus din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai şi cu sprijinul Ambasadei Federaţiei Ruse în România.

Joi, 13 februarie 2014, am proiectat un film rusesc de marcă: “Иван Васильевич меняет профессию (Ivan Vasilievich isi schimba profesia)” (1973), în regia lui Leonid Gaidai.

Cu o uşoară nuanţă de film-artă, filmul de joi poate fi gustat fie ca o satiră a societăţii comuniste în vremea lui Leonid Brezhnev, fie ca o comedioară de situaţii desfăşurată pe un fundal ştiinţifico-fantastic. Totuşi, prin orice lupă am privi, povestea este simplă. Filmul prezintă aventurile unor personaje ce sunt transportate prin timp şi spaţiu de către o maşină a timpului, creată de un profesor sovietic. Probleme încep atunci când, printr-o încurcătură amuzantă, profesorul îi teleportează pe Ivan Vasilievich (administratorul de bloc) împreună cu un hoț mărunt în Rusia anilor 1500, mai exact, în vremea lui Ivan cel Groaznic. Pentru ca filmului să i se mai adauge un surplus de comedie, despoticul Ivan este transportat înapoi in viitor având posibilitatea sa vadă Moscova socialistă.

Deși comedia este de natură fizică, majoritatea umorului este oferit de replicile scurte, tăioase și sarcastice, oferite de actorii principali. Ținând cont de faptul că cei doi Ivan sunt interpretați de aceeași actor (Yuri Yakovlev), numeroase complicaţii hilare se vor desfăşura în timp ce profesorul Shurik va încerca să remedieze situația.

Filmul este bazat în mare parte pe scenariul piesei de teatru Ivan Vasilievich, scrisă în anii ’30 de Mikhail Bulgakov, și a fost unul din cele mai vizionate filme din Uniunea Sovietică în 1973, vânzând aproape 60 de milioane de bilete.

Andrei Cojoc

Centrul DEDiC

De această dată, la Cinema Mărăşti, în 27 februarie 2014, publicul clujean a fost invitat la a doua seară culturală rusească, unde s-a rulat filmul ” Кавказская пленница, или Новые приключения Шурика / Prizoniera din Caucaz” (1967), în regia lui Leonid Gaidai.

Șuric (Demianenco), un tânăr student încă naiv, merge în Caucaz pentru a studia obiceiurile locale și pentru a culege folclor. El vine călare pe un măgar și cu mai multe bagaje. Dar măgarul se încăpățânează să mai meargă lângă un pod unde se afla și Edik (Ahmetov) cu un camion în pană. Cei doi se chinuie fiecare cu mijlocul lui de transport să-l facă să pornească, dar nici unul nu se urnește din loc. Șuric și Edik fac cunoștință, între timp pe drum trece Nina (Varlei) iar măgarul pleacă după ea dar și mașina pornește motorul singură și pleacă la fel după ea. În cele din urmă Șuric se îndrăgostește de Nina. Unchiul fetei o vinde pe Nina tovarășului Sahov și aranjează un trio de bandiți ca s-o răpească: Idiotul, Lașul și Experimentatul. Șuric ajută la răpirea fetei crezând că totul este un obicei local al furatului miresei. În cele din urmă, după mai multe peripeții, Șuric, ajutat și de Edik, o salvează pe fată și-l pedepsește pe unchiul ei care o trădase.

Sursa: Wikipedia

 

 

În 31 martie 2014, de la ora 19:00, Centrul DEDiC a invitat publicul clujean, la Casino (Parcul Central, Cluj-Napoca), la proiecţia filmului “Numai vântul” (2012), câştigător al Marelui Premiu al juriului de la Berlin (2012), precum şi la un moment de dans tradiţional maghiar.

Numai vântul, în regia lui Benedek Fliegauf, este un film care contrariază prin gustul amar pe care îl lasă telespectatorilor. Cu toate acestea, pentru un iubitor al cinematografiei europene devine un film cu adevărat profund. Atmosfera acestei pelicule este una bine construită, în care personajele îşi cheamă spectatorii să intre în melanjul de sentimente şi contrastul senzorial pe care îl creează.

Gustul amar al unei teme actuale şi crude este întărit de un disconfort permanent, căci spectatorul se simte tot mai mult parte a subiectului, parte a familiei reprezentate în film. După ce ai privit această producţie sentimentul nevoii de implicare sociale este unul acut.

Filmul vorbeşte despre uciderea unei familii de rromi dintr-un sat maghiar. Teama e a fi abandonaţi, sentimentul de teroare rasistă.

Asemenea „Poziţiei copilului” din cinematografia românească recentă, filmul propus pentru seara culturală maghiară scoate în evidenţă o latură a societăţii moderne, fără a crea tipare şi fără a eticheta în mod negativ o ţară în mod special.

Aşa cum menţionează unii critici de film, „fiecară ţară îşi are propriile sale crime, propria sa istorie întunecată. Regizorul a dovedit curaj în momentul producerii acestui film căci prezintă o problemă pe care societatea nu a rezolvat-o încă.

Seara s-a încheiat cu un moment artistic oferit de către Fundaţia Bibliotecară Heltai Gáspár.